Cum poate România să reducă cheltuielile publice și să-și optimizeze bugetul?
Ce variantă alegem pentru bugetul local?
În vara anului 2016, cetățenii elvețieni s-au pronunțat printr-un vot popular împotriva implementării unui venit universal de bază.
Propunerea prevedea o sumă de 2.500 de franci elvețieni (echivalentul a aproximativ 2.250 euro la cursul valutar din acea perioadă) pentru fiecare adult și 625 de franci pentru fiecare copil.
Rezultatul a fost clar: peste 76% din electorat a respins inițiativa, temând o explozie a fiscalității și o scădere a motivației la muncă. Această decizie reflectă o abordare rațională, bazată pe calculul costurilor de oportunitate, principiul că orice resursă are un preț, fie el direct, fie indirect.
Dacă o astfel de consultare se desfășura astăzi pe teritoriul României, rezultatul probabil ar fi similar, având în vedere contextul nostru: cheltuieli publice care depășesc veniturile și o dependență crescută de datorie externă.
Pentru a gestiona eficient resursele statului, este necesară o metodologie simplă care ajută autoritățile și cetățenii să decidă care linii de buget merită să rămână. Conceptul se bazează pe prezentarea a două variante opuse, fiecare cu avantaje și dezavantaje clare. Prima variantă păstrează status quo-ul, cu toate consecințele financiare aferente. A doua variantă propune o optimizare structurală care elimină taxe suplimentare, dar implică schimbări în modurile de livrare a serviciilor (digitalizare, automatizare, reducerea prezenței fizice a birourilor locale).
Să ilustrăm cu un exemplu concret din administrația locală.
Imaginează-te că trebuie să alegeți între a păstra structura actuală a primăriei, unde serviciile sunt oferite la fel ca până acum, dar cu un cost suplimentar anual, sau a opta pentru o comasare instituțională care aduce economii estimative de 2 miliarde de euro pe an.
Dacă alegerea este menținerea structurii vechi, calculul arată că fiecare adult ar trebui să plătească o taxă suplimentară. Având în vedere o populație de 15,5 milioane de adulți, costul bazal ar fi de 130 euro pe persoană pe an.
Cum funcționează metoda de calcul pas cu pas?
Totuși, când includem costurile de încasare și realitatea că nu toți cetățenii plătesc efectiv (elevi, studenți, pensionari, persoane dispărute), costul real crește la aproximativ 260 euro pe adult pe an.
În anii următori, această sumă ar crește la 280 euro, apoi la 310 euro, reflectând inflația și creșterea costurilor operaționale.
Metoda de calcul se desfășoară în mai multe etape logice.
În prima etapă, se cuantifică totalul cheltuielilor actuale pentru un anumit modul administrativ, incluzând salariile brute, contribuțiile sociale, bonusurile, costurile cu spațiul de lucru, utilitățile și consumabilele.
Să presupunem că acest total ajunge la 2.000 euro pe an. În a doua etapă, se calculează costul variantei alternative, care implică tehnologie, inteligență artificială și automatizare, reducând numărul de personal. Diferența între cele două scenarii reprezintă suma de economisire potențială.
În a treia etapă, se proiectează trendul de creștere a costurilor pentru anii următori, luând în calcul inflația. În a patra etapă, se identifică numărul exact de votanți în unitatea administrativă respectivă; în exemplul nostru, sunt 100 de cetățeni.
În a cincea etapă, se împarte suma totală de economisire (sau de cost suplimentar) prin numărul de votanți.
Unde mai poate fi aplicată această metodă?
Dacă majoritatea cetățenilor votează pentru păstrarea cheltuielii, toți locuitorii din zonă vor trebui să suporte o taxă de 10 euro pe an. Totuși, trebuie să se țină cont de factori de ajustare.
Nu toți cetățenii plătesc în mod automat; unii sunt scutiți prin lege, alții nu au capacitatea de plată, iar alții pur și simplu nu vor să contribuie.
Dacă doar jumătate din electorat este dispus să plătească, costul pe cap pentru cei plătitori se dublează, ajungând la 20 euro pe an. În plus, trebuie adăugat costul de încasare al acestei taxe suplimentare (logistică, corespondență, timp dedicat de personalul autorității), estimat la aproximativ 10% din totalul costului. Astfel, sarcina finală pentru fiecare plătitor cinstit se ridică la 22 euro pe an.
Această abordare este aplicabilă nu doar în sectorul public, ci și în cel privat sau în viața personală. Un lanț de magazine poate alege între a păstra casierii umani sau a introduce automate de plată proprie (self-checkout).
Alegerea depinde de o analiză comparativă a costurilor, inclusiv pierderile prin furturi posibile în varianta automatizată. La nivel personal, orice decizie implică un schimb de plusuri și minusuri; important este să-ți asumi consecințele alegerii tale.
Există limite ale acestei metode.
Pentru cheltuieli critice precum sănătatea, asistența socială, securitatea națională sau infrastructura strategică, analiza simplă a costului per cap poate fi insuficientă. Totuși, pentru o mulțime de alte linii de buget, această metodă pragmatică oferă claritate. Ea combate tendința de a trata statul ca o barcă de salvare universală, o idee care, dacă este dusă la extrem, duce la colaps financiar.
Empatia socială este o valoare nobilă, dar când devine nesustenabilă din punct de vedere economic, devine o problemă.
Citește versiunea completă pe Flux 24 Media