Riscurile naționalismului etnic pentru democrație și statul de drept

Ce înseamnă patriotismul pentru cetățeni și instituții?

Pericolul pe care îl reprezintă naționalismul etnic pentru mecanismele democratice și pentru respectarea principiilor statului de drept

Profesoara de științe politice Alina Mungiu-Pippidi a semnat un articol de opinie pentru cititorii HotNews. ro, în care susține că naționalismul etnic constituie o doctrină de natură colectivistă, fundamental incompatibilă cu structurile statului de drept. Aceeași autoare afirmă că statele caracterizate prin colectivism și xenofobie nu ajung să prospere, ci rămân sărace, dar agresive pe scena internațională.

Definiția exactă a termenului „naționalism” variază în funcție de contextul istoric specific. Un popor aflat sub jugul unui imperiu, care dorește să-și exercite dreptul la autodeterminare, este considerat inevitabil „naționalist” într-o sensibilitate emancipatoare.

Exemplele istorice includ grecii aflați sub dominația otomană, românii supuși puterii austro-ungare sau popoarele baltice aflate sub controlul Uniunii Sovietice. În astfel de circumstanțe, naționalismul acționează ca o ideologie de eliberare, servind drept instrument necesar pentru obținerea unui stat propriu.

Totuși, odată ce statul este constituit și suveranitatea a fost dobândită, naționalismul de tip „liberal” își pierde relevanța, deoarece nu mai există o libertate de eliberat.

Din acest moment, definiția se reduce la o singură variantă clară: naționalismul reprezintă aspirația politică de a rezerva suveranitatea teritorială exclusiv unui singur grup identitar, definit pe criterii etnice, religioase sau culturale, nu universale.

Chiar și Israel, un stat a cărui existență este contestată de vecini, nu face excepție de la această regulă, având cetățeni arabi cu aceleași drepturi ca ceilalți. Același principiu se aplică și Ucrainei.

Deși admirăm curajul cu care ucrainenii își apără identitatea față de ruși, foștii lor asupritori imperiali care le contestă existența, admirația scade când observăm reducerea orelor de predare în limbile minorităților, inclusiv a celei românești.

Într-un stat suveran, cetățenia – înțeleasă ca un contract civic între individ și stat – este conceptul central care organizează viața politică. Acesta include pe toți: tătari, romi, maghiari, evrei, indiferent de culoarea pielii, religie sau orientare sexuală, fiind astfel universalist. Naționalismul etnic, dimpotrivă, este exclusivist.

Filozoful Umberto Eco a demonstrat că fascismul ia naștere acolo unde identitatea colectivă devine un instrument de excludere, iar poporul este conceput ca un corp organic, pur, amenințat de prezența străinilor. Naționalismul etnic funcționează exact în acest mod: statul devine proprietatea unui grup specific, nu un contract între indivizi. În lucrarea sa Doctrine politice.

Concepte politice și realități românești (publicată la Polirom în 1998), un volum editat de autoare care a stat douăzeci de ani în programele de licență la ASE și la facultățile de științe sociale, devenind obiect de plagiate celebre, s-a arătat limpede că, în perioada respectivă, înflorea partidul România Mare, cel mai mare partid fascist românesc de după 1990.

În ianuarie 1999, partidul România Mare a mobilizat minerii spre București, publicând o listă de personalități care urmau să fie atacate, într-o manevră similară cu cea din anii legionarilor. Jandarmeria a reușit cu greu să oprească această nouă invazie. Rezultatul maxim al României Mari în alegeri a fost atins la prezidențialele din anul 2000, când a obținut 27% din voturi.

Cu toate acestea, Ion Iliescu a invitat Partida România Mare (PRM) la guvernare după alegerile din 2000, deoarece PSD nu dispunea de o majoritate, iar în timp, PRM a fost absorbit de PSD.

Exemplul Iugoslaviei este unul clasic: după 1991, naționalismul etnic a generat epurări, războaie și genocid. Slobodan Milosevici a construit o ideologie colectivistă bazată pe „mândrie națională” și pe premisa că statul aparține sârbilor, nu cetățenilor.

Armata sârbă a ucis oameni în Bosnia doar pentru că erau musulmani, deși aceștia trăiau și ei în Iugoslavia și vorbeau aceeași limbă. Când statul devine instrumentul unui grup, violența devine inevitabilă.

România are propriile dovezi istorice, deși nu le discută suficient cu generațiile noi.

Cum a provocat naționalismul etnic din Iugoslavia epurări și genocid?

Ceaușescu a continuat această tradiție colectivistă: „națiunea” era considerată un organism sacru, iar individul trebuia să se supună „interesului național”. Cultul naționalist a justificat controlul total al statului asupra vieții private.

Legătura inventată de istoricii regimului între Ceaușescu și Burebista, trecând prin Mihai Viteazul, ar părea comică astăzi dacă nu am fi văzut trupele AUR invadând tezaurul dacic de la Muzeul Național anul trecut, strigând că „unde sunt crucile”.

Dacii erau păgâni; tezaurul nu a avut niciodată cruci, deci nimeni nu le-a furat. Crucile sunt minunate, dar în biserică sau în casă, nu în spațiul civic al statului, deschis oricui. Nici ideile religioase nu au ce căuta în politică, religiile – sau ateismul – fiind opțiuni private.

Statul este secular pentru că este neutru și este obligat să trateze universal pe toată lumea.

Patriotismul este atașamentul față de comunitatea politică, față de cetățeni și față de instituții. Dacă îl numim naționalism civic, facem doar să semnăm o confuzie lingvistică.

Naționalismul, după ce națiunea și-a câștigat teritoriul, este atașamentul față de un grup identitar și dorința ca statul să servească acel grup. Prin esența sa, este etnic și identitar.

A le confunda – cum a făcut recent președintele Nicușor Dan, care nu este naționalist, luptă cu AUR, dar are discursuri scrise de oameni care par să nu aibă nici licență – este periculos.

Patriotismul nu necesită etnie și religie. Naționalismul etnic nu poate fi „sănătos”, deoarece exclude, ierarhizează și justifică violența. Istoria României o arată fără echivoc.

Orice proiect care vrea să transforme statul în proprietatea unui grup identitar este, inevitabil, un proiect fascist, nu „sănătos”, nu „patriotic”.

Suntem noi înșine, cu milioanele, risipiți în Italia, Anglia, Spania, Germania. Cum ar fi dacă cei de acolo ar fi naționaliști?

Când se întâmplă, și dau foc la casele romilor noștri în Anglia, ne îndignăm pe bună dreptate.

Dar în Spania, Italia, Germania avem români aleși primari pe listele celor mai mari partide, chiar dacă nu sunt catolici sau protestanți, și nu erau acolo pe vremea când localnicii se luptau cu sarazinii.

Aceste țări au prosperat din cauza individualismului: economiștii au dovedit că România, ca și vecinii ei, a trăit consecințele atât ale imperialismului, cât și ale naționalismului.

Nu avem voie să le repetăm. Și nici motive.

Și în 1996, și în 2004, și în 2015, și în 2025, am reușit să construim majorități civice, pro Occident, pentru a alege pe președinții noștri. Această majoritate stă la temelia democrației noastre; cine o lasă să fugă oportunist după alta, iluzorie, cea care cere socoteală despre crucile dacilor, face o enormă și nepermisă greșeală politică.

PS. Unele dintre textele mele academice despre naționalism, cum ar fi „Votanții lui Milosevic”, sunt disponibile liber pe Google Scholar.