Cursa pentru reactoare nucleare pe Lună: De ce se tem experții de planurile marilor puteri
Șapte decenii de cursă spațială!
Competiția pentru stăpânirea spațiului extraterestru a intrat într-o fază nouă, în care reactoarele nucleare devin cheia pentru viitoarele baze lunare. Temele legate de posibila contaminare radioactivă generează îngrijorări printre specialiști, în timp ce marile puteri accelerează eforturile lor tehnice.
Ultimele știri
Zelenski tăcut când i s-a cerut părerea despre apelativul lui Trump pentru Putin
Fostul șef de la CFR Marfă preia noua companie Carpatica Feroviar
Producția mondială de vin a căzut la un minim istoric din cauza vremii extreme
Călin Georgescu află astăzi decizia definitivă privind arestul la domiciliuÎn ianuarie, agenția spațială americană, NASA, a făcut publică intenția de a dezvolta un reactor nuclear destinat suprafeței lunare până la finalul anului 2030. Pe deasupra, Rusia și China colaboră pentru un proiect similar, cu o țintă de finalizare fixată la anul 2036. Aceste sisteme de putere ar fi esențiale pentru extracția apei înghețate din craterele profunde ale Lunii. Științifici cred că această resursă poate fi transformată în apă potabilă, oxigen și combustibil pentru rachete, elemente critice pentru bazele viitoare. În paralel, reactoarele asigură energia electrică necesară funcționării acestor facilități.
Statele Unite au detaliat specificațiile tehnice ale reactorului lor, denumit Lunar Reactor 1.
Acesta ar genera 20 de kilowați de energie electrică și ar fi capabil să funcționeze în mod autonom timp de cinci ani, fără necesitatea de întreținere.
Proiectarea este compactă, cu o greutate sub 6.000 de kilograme, dimensiuni de 3,7 metri lungime și 5,5 metri lățime, conceput pentru transportul într-un compartiment de rachetă.
În paralel, Rusia dezvoltă reactorul Selena, care ar produce 10 kilowați și ar putea funcționa fără întreținere timp de zece ani, având o greutate estimată între 1.100 și 1.300 de kilograme, facilitând astfel transportul și aterizarea controlată.
Nu este prima dată când tehnologia nucleară este trimisă în spațiu. Între sfârșitul anilor 1960 și anii 1980, Uniunea Sovietică a pus în orbită peste 30 de reactoare cu fisiune, folosite pentru a alimenta sateliți de spionaj în timpul Războiului Rece.
Aceste dispozitive, cu o greutate de aproximativ 1.000 de kilograme, convertiau căldura din fisiunea uraniului în energie electrică, generând între 3 și 5 kilowați pentru sistemele radar.
Astăzi, acești sateliți nu mai sunt operaționali, iar nicio altă țară nu a mai lansat reactoare nucleare în spațiu de atunci.
În ultimele șapte decenii, Statele Unite au investit aproximativ 20 de miliarde de dolari în programe avansate de energie nucleară spațială, dar nu au reușit să lanseze un reactor după un experiment din 1965. Acesta a eșuat după 43 de zile din cauza unei componente electrice nenucleare defectate, lăsând satelitul în spațiu până astăzi. Alte proiecte americane au fost abandonate din cauza schimbărilor de priorități bugetare.
Transportul reactoarelor pe Lună va implica construcția lor pe Pământ și mutarea cu vehicule spațiale robotizate.
Acestea vor folosi motoare de rachetă pentru o coborâre lentă și o aterizare controlată.
Atât SUA, cât și Rusia susțin că reactoarele vor rămâne inactive în timpul transportului și vor fi activate doar după instalarea pe suprafața lunară, pentru a minimiza riscurile radioactive.
Odată instalate, ele vor funcționa autonom ani de-a rândul, alimentând bazele și operațiunile de exploatare.
Lupta pentru Lună e geopolitică!
Necesitatea energiei nucleare pe Lună este determinată de localizarea bazelor în apropierea polului sud lunar, unde se află depozite de apă înghețată.
Această resursă se găsește în cratere permanent umbrite, unde lumina soarelui nu a pătruns de milioane de ani. Pe lângă alimentarea bazelor, reactoarele vor asigura energia pentru extracția gheții, care poate fi folosită pentru susținerea vieții. Miliardarul Elon Musk a declarat că dorește să exploateze și resurse minerale precum aluminiul, titanul și siliciul, necesare pentru fabricarea sateliților.
Energia solară prezintă limitări semnificative. În majoritatea regiunilor lunare, alternanța zi-noapte durează aproximativ o lună terestră, ceea ce înseamnă că panourile solare nu produc energie timp de două săptămâni. Simon Middleburgh, directorul Institutului pentru Viitorul Energiei Nucleare din Universitatea Bangor, a explicat că energia solară nu poate oferi o sursă constantă pentru o bază lunară.
Utilizarea bateriilor și a combustibilului diesel ar fi costisitoare, deoarece toate materialele ar trebui aduse de pe Pământ. În acest context, energia nucleară este „alegerea evidentă”, dar trebuie folosită „în mod responsabil”.
Specialistul estimă că ar fi necesare trei sau patru reactoare funcționând simultan pentru a acoperi nevoile de energie pentru exploatarea gheții și pentru o bază permanentă.
Cursa pentru Lună are o puternică dimensiune geopolitică. Printr-un ordin executiv din decembrie 2025, președintele american Donald Trump a cerut NASA să pregătească un reactor nuclear lunar până în 2030. Liderii chinez și rus au prezentat planuri similare. În august 2026, secretarul american al transporturilor, Sean Duffy, a declarat că Statele Unite sunt într-o „cursă spre Lună, într-o competiție cu China”.
Middleburgh consideră că termenul din 2030 se referă la finalizarea construcției, iar provocările majore vor apărea la transport, aterizare și instalare.
„Cea mai mare provocare nu este tehnologia nucleară, ci reglementările de lansare, disponibilitatea platformei și aterizarea controlată”, a explicat el.
Competiția se desfășoară pe fundalul unei creșteri a competiției militare în spațiu. În septembrie, SUA au anunțat desfășurarea unor arme pe orbită, menite să apere forțele americane. Experții cred că este vorba despre dispozitive de bruiaj al comunicațiilor, nu despre arme cinetice. Anunțul a stârnit îngrijorări privind militarizarea spațiului și riscul de utilizare a armelor împotriva sateliților de GPS și comunicații.
Riscurile asociate cu reactoarele pe Lună sunt subiect de dezbatere. Middleburgh a explicat că un accident la lansare ar fi mai puțin periculos decât pare, deoarece uraniul neutilizat are radioactivitate redusă.
Dar după activare, riscurile cresc semnificativ dacă reactorul ar reintra necontrolat în atmosfera și s-ar prăbuși.
Un precedent din 1978, când satelitul sovietic Kosmos 954 a împrăștiat materiale radioactive pe 124.300 de kilometri pătrați în nordul Canadei, a dus la o operațiune costisitoare de decontaminare.
În cazul unui accident pe Lună, zona contaminată ar fi „extrem de limitată”, conform specialistului.
Sursă: Știri pe surse
Alte știri:
Zelenski tăcut când i s-a cerut părerea despre apelativul lui Trump pentru Putin…
Fostul șef de la CFR Marfă preia noua companie Carpatica Feroviar…
Călin Georgescu află astăzi decizia definitivă privind arestul la domiciliu…
Românii întorc spatele culturii: aproape jumătate dintre aceștia nu au citit nicio carte anul trecut…