Actualitate 6 min citire

De ce avem nevoie de o nouă identitate națională dincolo de mentalitatea pasivă

De Adrian Voinea

De ce avem nevoie de o nouă identitate națională dincolo de mentalitatea pasivă

Politicienii au perfectat mecanismul așteptării pasive!

Există o frază care rezumă, poate mai bine decât orice altă, spiritul de așteptare pasivă care paraliză dezvoltarea țării noastre.

Prietenul meu o formulă demult timp, într-o variantă cu savoare moldovenească: „Sî ni deie!”. Aceste trei cuvinte conțin în sine istoria, frustrările și aspirațiile unei națiuni care preferă să primească decât să construiască. Este o filozofie care ne scutește de efortul intelectual al planificării și al asumării riscurilor.

În loc să ne întreabăm ce putem face noi, ne întrebăm mereu de la cineva altul ce ne poate da. Statul, Europa, Statele Unite, sau chiar o putere superioară, toți sunt văzuți ca sursă a generozității infinite.

Această mentalitate se manifestă în toate sferele vieții publice.

Oamenii cer salarii mai mari, pensii corecte, drumuri asfaltate, spitale funcționale și zile libere suplimentare. Cerem liniște, siguranță și o viață de tip occidental, dar fără obligațiile care au făcut posibil acel model. Problema nu este că oamenii care munciră o viață întreagă au dreptul să ceară o pensie decentă sau un salariu corect.

Problema începe când dreptul de a primi devine mai important decât obligația de a contribui. Când fiecare avantaj este considerat câștigat definitiv, indiferent de starea economiei, dar fiecare responsabilitate nouă este văzută ca un atac la demnitatea națională.

Politicienii au înțeles perfect acest mecanism și l-au perfecționat.

Succesul electoral în România depinde mai puțin de promisiunile de construcție și mai mult de promisiunile de distribuție. Partidele nu mai concurează în viziuni de societate, ci în generozitate demonstrativă.

Unii promit majorări de buget, alții promit majorări mai mari, iar alții promit să păstreze acele majorări și să pedepsească cei care întreabă de unde vin banii.

Statul este prezentat ca o entitate misterioasă, cu resurse inepuizabile, fără legătură cu impozitele, productivitatea sau împrumuturile. Când statul nu mai are de unde să dea, se împrumută. Când se împrumută prea mult, mărește taxele.

Când mărește taxele, cetățenii se revoltă și cer compensații. Este un circuit economic de o frumusețe aproape artistică, un perpetuum mobile al pretențiilor, alimentat cu bani pe care încă nu i-am câștigat.

Se spune de multă vreme că mămăliga românească explodează greu.

Aș merge mai departe: mămăliga noastră nici măcar nu dorește să explodeze. Ar prefera să primească un capac mai frumos, niște mălai suplimentar și, eventual, un spor de fierbere. Românul este capabil de indignări spectaculoase.

Se înfurie la televizor, înjură pe internet, condamnă întreaga clasă politică și anunță periodic prăbușirea inevitabilă a sistemului. Dar apoi își vede de treabă. Nu fiindcă ar fi incapabil de revoltă.

Istoria ne-a demonstrat contrariul.

Ci fiindcă revolta adevărată presupune asumarea unor riscuri, solidaritate, perseverență și, mai ales, disponibilitatea de a construi ceva după ce ai dărâmat ceea ce nu funcționa.

E mult mai comod să aștepți să vină cineva să facă ordine. Un conducător providențial, un partid salvator, un tehnocrat genial, un președinte cu puteri miraculoase sau un binefăcător internațional. Să vină.

Să facă. Să dreagă. Sî ni deie!

Românii plecați dovedesc că nu suntem născuți pasivi!

Aceeași filozofie funcționează impecabil și în relațiile internaționale. Ne dorim ca americanii să ne apere, europenii să ne finanțeze, NATO să ne garanteze securitatea, iar Bruxellesul să ne rezolve infrastructura, agricultura, administrația și toate celelalte domenii în care noi am reușit să producem decenii întregi de improvizație.

Ceea ce este perfect legitim, până la un punct. Alianțele există pentru cooperare și protecție reciprocă. Fondurile europene sunt instrumente de dezvoltare, nu pomeni.

Numai că apartenența la o alianță presupune contribuție, iar dezvoltarea presupune capacitatea de a folosi resursele primite. Nu poți cere permanent solidaritate, considerând fiecare obligație proprie o nedreptate. Nu poți pretinde securitate fără investiții în apărare.

Nu poți pretinde prosperitate fără instituții funcționale. Nu poți pretinde respect internațional dacă acasă îți tratezi statul ca pe o pradă disponibilă tuturor celor suficient de bine conectați politic.

România a beneficiat de una dintre cele mai favorabile conjuncturi istorice din existența sa modernă. Aderarea la NATO și la Uniunea Europeană ne-a oferit securitate, acces la piețe, investiții, libertate de circulație și resurse financiare uriașe. Am progresat enorm față de anii ’90. Ar fi absurd să negăm asta.

Dar am păstrat, cu o încăpățânare impresionantă, reflexul de a trata dezvoltarea ca pe un fenomen care trebuie să ni se întâmple, nu ca pe unul pe care trebuie să-l producem.

Am primit bani europeni și am descoperit că îi putem pierde din cauza incompetenței administrative. Am primit oportunități economice și am construit, în destule locuri, mecanisme sofisticate de sifonare.

Am primit libertatea de a circula și milioane dintre noi au ales să-și caute viitorul în societăți unde regula este să muncești, să plătești și să răspunzi pentru ceea ce faci.

Paradoxal, tocmai românii plecați demonstrează că problema nu este vreo incapacitate națională congenitală. Aceiași oameni care acasă se izbesc de resemnare, birocrație și improvizație pot deveni extraordinari profesioniști în sisteme care recompensează competența. Așadar, mămăliga nu ține de ADN. Ține de felul în care ne-am obișnuit să organizăm societatea. Ar fi însă o greșeală să credem că deviza îi caracterizează îndeosebi pe cei săraci. Dimpotrivă.

Campionii absoluți ai acestei filozofii se găsesc adesea la etajele superioare ale statului.

Acolo unde „sî ni deie” se pronunță impecabil, în româna literară, și se numește drept câștigat, indemnizație de performanță, compensație managerială, beneficiu de serviciu ori respectarea statutului profesional.

Un director care administrează dezastruos o companie publică poate considera firesc să primească bonusuri. Un demnitar care nu produce niciun rezultat măsurabil poate solicita indemnizații suplimentare. O instituție inutilă își poate apăra existența cu furia unei specii amenințate cu dispariția. Iată adevărata performanță românească: am reușit să transformăm mâna întinsă într-o profesie respectabilă, cu organigramă, buget și regulament de funcționare.

Ordinea internațională se schimbă. Marile puteri își negociază interesele tot mai brutal, economiile europene sunt obligate să-și reevalueze prioritățile, iar securitatea devine din ce în ce mai costisitoare.

Epoca în care puteam presupune că altcineva va plăti întotdeauna nota de plată se apropie de sfârșit.

România va trebui să decidă ce vrea să fie: un stat care își cunoaște interesele, investește în propriile capacități și își asumă responsabilități sau un spectator permanent al istoriei, convins că undeva, cineva, are obligația să-i asigure existența confortabilă.

Nu ni se cere să renunțăm la drepturi, la solidaritate sau la speranța unei vieți mai bune. Ni se cere ceva mult mai dificil: să înțelegem că prosperitatea nu se distribuie înainte de a fi creată, iar libertatea și securitatea trebuie apărate, nu așteptate în dar.

Până atunci, putem păstra deviza propusă de prietenul meu. E scurtă, expresivă și ne scutește de foarte multe bătăi de cap. Trebuie doar să identifici instituția, persoana sau împrejurarea de la care ai putea obține ceva.

Sî ni deie!

Distribuie: Facebook Twitter WhatsApp

Sursă: Puterea

Alte știri:

Lasă un comentariu

Comentariile sunt moderate. Al tău va apărea după aprobare. Maxim 2 comentarii pe oră.