Politică 8 min citire

Fotbalul românesc sub asediu: cum a distrus sistemul legendele sportului național

De Raluca Petrescu

Fotbalul românesc sub asediu: cum a distrus sistemul legendele sportului național

Ne deranjează teribil o frază mai puțin șlefuită a lui Hagi!

Sistemul fotbalistic românesc se află sub o asediu multiplu, o criză care a erodat nu doar performanța pe teren, ci și credința publicului în instituțiile care guvernează acest sport. Pentru mulți suporteri, fotbalul a fost întotdeauna mult mai mult decât un simplu joc de minge; a fost o formă de identitate națională, un refugiu din haosul politic și social care a marcat tranziția și deceniile anterioare.

În perioadele de incertitudine, stadionurile au fost spații unde milioanele de oameni se adunau, uniți de o bucurie autentică, departe de diviziunile politice. Totuși, astăzi, această oglindă a fost spartă.

Privirea în ea dezvăluie o administrație sportivă captivă de interese ascunse, o elită instituțională care pare mai preocupată de putere decât de performanță și o bază de suporteri care, înfrânziți de eșecurile repetate, au început să lovească singurele repere de autenticitate care au mai rămas.

Un fenomen care a captat atenția ultimelor săptămâni este demonizarea agresivă și constantă a lui Gheorghe Hagi. Din tribunele pline de frustrare și din anonimatul rețelelor sociale, se aud voci care acuză fostul campion mondial de a fi „analfabet”, judecându-l aspru pentru sintaxa uneori neîndrăzneață, pentru repetiții sau pentru expresiuni emoționale.

Este momentul să oprim această aberație națională și să ne confruntăm cu propria noastră ipocrizie. Hagi nu a fost numit ministru al Educației, nu a fost pus în fruntea Academiei Române, nici la conducerea Institutului Cultural.

El nu este un politician creat în laboratoare de comunicare, antrenat să citească discursuri goale de sens de pe un prompter pentru a masca un vid interior absolut.

Hagi este un geniu al sportului, un om ale cărui calități native au atins excelența, un sportiv a cărui singură limbă maternă, pe care a vorbit-o cu o fluență pe care puțini români au atins-o, a fost fotbalul. Când acest om a pus România pe harta lumii, când a scos o națiune întreagă în stradă la World Cup '94, redându-ne o demnitate pe care clasa politică ne-o călca în picioare, nimeni nu i-a cerut un doctorat în filologie.

Nimeni nu i-a analizat acordurile gramaticale când mingea trimisă de el se oprea în vinclul porților adverse.

A-l jigni pe omul care și-a investit absolut toată averea, liniștea, sănătatea și viața în a crește generații de copii, construind de la zero singura academie reală dintr-o Românie în care statul a ruinat totul, este dovada unei națiuni care și-a pierdut iremediabil busola morală.

Ne deranjează teribil o frază mai puțin șlefuită a lui Hagi, dar tolerăm în tăcere zeci de miniștri și demnitari cu diplome plagiate, impostori care nu au nicio legătură cu cartea, dar care semnează bugete de miliarde și decid soarta țării. Pentru Hagi, sintaxa nu are nicio importanță, el este antrenor și fost mare fotbalist, nu politician. Filosofia sa se scrie pe iarbă, nu în monitoarele oficiale.

Dacă nici măcar un titan precum Mircea Lucescu, probabil cel mai mare tactician și manager din istoria est-europeană a fotbalului, nu a putut reuși să repare peste noapte dezastrul și să resusciteze o națională adusă în comă, oare de ce am crede că Hagi ar fi reușit?

De ce am crede că orice antrenor, oricât de strălucit, poate face minuni într-un sistem ale cărui fundații sunt putrede? Problema fotbalului românesc nu stă pe banca tehnică.

Problema, cauza absolută a acestui dezastru de proporții istorice, se află adânc înfiptă în scaunele din birourile de la Casa Fotbalului.

Pentru a înțelege cum a ajuns fotbalul românesc „în gard”, trebuie să părăsim terenul de joc și să intrăm în culisele puterii obscure. Trebuie să ne întoarcem la momentul zero al actualei prăbușiri: alegerile de la Federația Română de Fotbal din martie 2014. Ceea ce s-a întâmplat atunci a depășit cu mult dimensiunea unor simple alegeri la conducerea Federației, marcând momentul istoric în care statul de drept din România a fost transformat, la vedere și cu o brutalitate uluitoare, în „statul de drepți”.

Totul a plecat de la regimul lui Traian Băsescu, într-o epocă în care justiția era adeseori folosită ca bâtă politică și instrument de reglare a conturilor.

Atunci, la ordinul „sistemului”, o hidră invizibilă a noii Securități post-decembriste, mașinăria judiciară, a orchestrat o execuție cu o sincronizare care sfidează orice probabilitate matematică.

Gică Popescu, fostul mare căpitan al Barcelonei și al echipei naționale, o legendă incontestabilă a sportului nostru și candidatul favorit absolut la șefia FRF, a fost condamnat și trimis în spatele gratiilor cu doar 24 de ore înaintea alegerilor. Nu dezbatem aici latura juridică a dosarului, nici faptele reținute în rechizitoriu. Ceea ce este fundamental de înțeles din perspectivă politică și socială este momentul ales.

Acea sincronizare perfectă, dincolo de o simplă întâmplare în calendarul instanțelor, a fost un semnal brutal, un avertisment de tip mafiot transmis întregii societăți românești și lumii fotbalului: „Noi, Sistemul, decidem cine conduce, nu voi, nu votul vostru, nu legendele voastre.” Prin eliminarea lui Gică Popescu, calea a fost eliberată pentru un personaj de care nimeni nu auzise până atunci: Răzvan Burleanu.

Din acel moment de ruptură, Federația Română de Fotbal s-a transformat într-o

Un veritabil no name, un individ fără niciun trecut sportiv remarcabil, fără operă, fără carieră în fotbal, fără să fi transpirat vreo zi pe gazon sau să fi condus măcar un club de divizie județeană. A fost parașutat direct în fruntea fotbalului românesc. De ce? Pentru că sistemul nu are nevoie de lideri autentici, cu o coloană vertebrală și legitimitate, pe care nu îi poate controla.

Sistemul are nevoie de birocrați obedienți, de administratori de fațadă prin care să controleze bugete uriașe, influență socială și voturi.

Din acel moment de ruptură, Federația Română de Fotbal s-a transformat într-o fortăreață închisă, într-o corporație ermetică, funcționând după propriile ei legi și sfidând cu aroganță logica performanței. Ne putem întreba, pe bună dreptate, a făcut vreodată cineva o anchetă reală, devastatoare, care să scoată la lumină jaful organizat din FRF? Unde sunt instituțiile de control ale statului? Ce face Curtea de Conturi, o instituție esențială dar, din păcate, profund politizată și aservită acelorași cercuri de putere?

Răspunsul este un mare vid de acțiune. Tăcerea este asurzitoare.

Preluarea ostilă a fotbalului, mai mult decât un accident izolat, este o metaforă perfectă, la scară redusă, a modului în care a fost capturată întreaga Românie.

Structurile de forță, urmașele Securității, și-au extins tentaculele asupra sportului și justiției, ajungând să distrugă sistematic mediul de afaceri românesc.

Sub stindardul fals al unei cruciade anticorupție, s-a operat o epurare dictată din umbră, lăsând clasa politică românească slăbită, șantajabilă, populată de mediocrități speriate care execută ordine. În timp ce antreprenorii români erau hăituiți, demonizați, târâți în cătușe pe scările parchetelor pentru a se da „exemple”, corporațiile străine au fost lăsate să practice o evaziune fiscală uriașă, scoțând profiturile din țară sub ochii oblăduitori, complici și corupți ai acestor foști și actuali securiști.

România a devenit un teritoriu de extracție, din punct de vedere economic și emoțional.

A venit acel moment când societatea românească să se trezească. Este imperativ să existe un control civil și parlamentar real, puternic și neșantajabil asupra SRI și a tuturor serviciilor secrete.

Nu este normal, într-o democrație a secolului XXI, ca SRI să dețină un control ocult asupra a tot ceea ce mișcă în România, de la numirile politice și achizițiile spitalelor, până la alegerile dintr-o federație sportivă.

Când un stat permite ca serviciile secrete să scrie și să regizeze piesa pe care cetățenii o trăiesc, acel stat încetează să mai fie liber.

Dacă privim retrospectiv la fotbalul românesc din anii '90, în contrast cu epoca inaugurată de administrația Burleanu, observăm diferențe care depășesc dimensiunea cantitativă și ating însăși substanța fenomenului.

Nu mai este nevoie de grafice sau de tabele pentru a constata această prăbușire, realitatea este resimțită dureros de fiecare român care iubește acest sport.

S-a produs, în primul rând, o fractură la nivelul bazei de selecție. În trecut, selecția respira organic: aveam cluburi de tradiție puternice, centre de copii și juniori.

Astăzi, mediocritatea a fost instituționalizată prin reguli artificiale, prin cluburi susținute strict de bani publici și primării, în timp ce pepinierele autentice de talent au fost lăsate să se degradeze.

Excepția singulară este exact proiectul acelui Hagi pe care mulți se grăbesc să-l înjure. S-a produs apoi uzurparea conducerii.

Dacă altădată, destinele fotbalului erau decise de oameni proveniți din domeniu, oameni cu uși deschise în marile cancelarii fotbalistice europene, care cunoșteau mirosul ierbii și psihologia vestiarului, astăzi la FRF domnesc birocrații.

Vorbim despre teoreticieni ai managementului sportiv, indivizi în costume impecabile, care vorbesc în powerpoint-uri corporatiste despre strategie, dar care nu au piciorul pe teren.

Această schimbare de paradigmă a transformat o instituție care ar trebui să fie un loc al pasiunii într-o mașinărie administrativă rece, unde deciziile se iau în birouri, departe de gazon. Rezultatul este o națională care nu mai reflectă talentul real al țării, ci eșecul sistemului care o guvernează. Trebuie să recunoaștem că problema nu este lipsa talentului, ci a sistemului care îl sufocă.

Distribuie: Facebook Twitter WhatsApp

Sursă: Jurnalul

Alte știri:

Lasă un comentariu

Comentariile sunt moderate. Al tău va apărea după aprobare. Maxim 2 comentarii pe oră.