Trădarea politică: Prețul unei instabilități perpetue

AUR s-a vândut, chiar acum?

Ieri, 5 mai 2026, Parlamentul României a înregistrat un moment fără precedent: adoptarea unei moțiuni de cenzură cu un vot covârșitor, 281 de parlamentari votând pentru demiterea guvernului Bolojan, față de doar 4 împotrivă. Un rezultat care, în alte democrații, ar fi fost interpretat ca o dovadă a maturității politice, a capacității de a exprima o voință fermă. Însă, în România, acest vot nu a fost o expresie a maturității, ci a ipocriziei și a unui cinism politic greu de imaginat.

Ultimele știri

Bacalaureat 2026: Cum se evaluează competențele digitale ale elevilorLuni, PNL stabilește poziția după nominalizarea lui Adrian Veștea la funcția de premierArmata italiană se reformează: obiectiv de 200.000 de soldațiRomânia preia președinția SEECP în 2026

Să fim clari: AUR s-a vândut.

Partidul care, timp de cinci ani, a strigat în gura mare împotriva sistemului, a PSD, a „cartelului partidelor”, împotriva întregii clase politice românești, a votat ieri cot la cot cu PSD pentru a doborî un guvern.

Nu doar atât, ci a inițiat, împreună cu PSD și PACE, moțiunea intitulată „STOP Planului Bolojan de distrugere a economiei”. Cinci ani de discurs anti-sistem, cinci ani de promisiuni de schimbare radicală, cinci ani de jurăminte că vor „mătura corupția PSD-istă din rădăcini”. Iar acum, partenerul lor este tocmai PSD, partidul pe care AUR l-a numit, în nenumărate declarații publice, „cancerul politic al României”.

Cei care au crezut, votat și sperat în AUR ca alternativă reală au asistat la confirmarea unei vechi zicale: toți sunt la fel.

Nu este o vorbă cinică, ci o triste realitate. Toate partidele care au promis „schimbarea totală” în România au sfârșit, mai devreme sau mai târziu, în alianță cu cei pe care îi denunțau.

Dar nici PSD nu este nevinovat în această poveste. Social-democrații au fost la guvernare în mod constant în ultimii ani, în diverse coaliții și cu diferiți premieri.

Au fost parteneri ai lui Bolojan în actuala coaliție, până în urmă cu câteva săptămâni, când și-au retras sprijinul politic, miniștrii și vicepremierul PSD demisionând din Executiv.

Au stat la masa puterii, au semnat documente, au votat legi și au împărțit funcții. Apoi, când le-a convenit, au răsturnat masa.

Acuzația principală, că Bolojan ar fi vândut „averea statului”, vine din partea unui partid care a avut suficient timp și ocazii, în aproape trei decenii de guvernare, să demonstreze cum se gestionează „averea statului” în mod responsabil.

Cât ne costă instabilitatea politică?

Rezultatele sunt, din păcate, evidente.

Ipocrizia este urâtă pentru că ascunde lipsa unei alternative reale sub o mască de indignare morală. Dar întrebarea crucială rămâne: ce facem noi, ca țară, în mijlocul acestui haos? România schimbă premierii cu o frecvență alarmantă, transformând o curiozitate într-o tragedie sistemică. Bolojan, demis pe 5 mai 2026, este doar ultimul dintr-o lungă serie.

În ultimii ani, am avut atâția premieri încât chiar și cetățenii informați se chinuiesc să-i enumere în ordine cronologică. Fiecare premier vine cu propria „strategie”, lasă în urmă proiecte neterminate și reforme abandonate. Fiecare ministru nou rescrie ce a făcut predecesorul.

Fiecare ședință de coaliție produce un nou compromis, care este denunțat de unul dintre semnatari la două luni distanță.

În tot acest timp, țara stă pe loc, sau, mai grav, regresează. Instabilitatea politică nu este doar o problemă de imagine, ci una economică, socială și strategică.

Investitorii străini privesc România ca pe o piață imprevizibilă.

Birocrația europeană își pierde răbdarea cu o țară care nu poate menține un guvern suficient de mult timp pentru a implementa ceea ce s-a angajat să facă.

Reformele structurale rămân pe hârtie. Marile proiecte de infrastructură se târăsc. PNRR-ul se blochează la fiecare schimbare de ministru.

Și românul de rând? Românul de rând plătește. Plătește prin facturi, prin taxe, prin servicii publice care se degradează, prin spitale care se închid, prin școli care nu se modernizează, prin drumuri care nu se construiesc.

Suntem bătaia de joc a propriei clase politice. Nu o spun cu înverșunare gratuită, ci cu durere. Pentru că cei care plătesc cu adevărat costul acestei instabilități cronice nu sunt politicienii, care găsesc întotdeauna o coaliție în care să încapă.

Ci suntem noi. Plătim cu salarii care nu țin pasul cu inflația.